Poezia lui Vasile Alecsandri dedicata caporalului Vasluian: „Penes Curcanul”!

Vasile Alecsandri a dedicat o poezie lui Peneş Curcanul, în care cântă vitejiile acestuia şi a celor „9 din Vaslui” în lupta pentru independenţa României. Despre momentul înmormântării lui Vasile Alecsandri se relatează că atunci când a fost momentul să fie ridicat sicriul, din mulţime s-a auzit comanda: „Cei nouă din Vaslui şi cu sergentul zece…Ridicaţi!”.[1] Astfel a fost purtat marele poet pe ultimul drum de către „curcanii” lui Peneş.

Vasile Alecsandri – Penes Curcanul 

Plecat-am nouă din Vaslui,

  Și cu sergentul, zece,

Și nu-i era, zău, nimănui

  În pept inima rece.

Voioși ca șoimul cel ușor

  Ce zboară de pe munte,

Aveam chiar pene la picior,

  Ș-aveam și pene-n frunte.


Toți dorobanți, toți căciulari,

  Români de viță veche,

Purtând opinci, suman, ițari

  Și cușma pe-o ureche.

Ne dase nume de Curcani

  Un hâtru bun de glume,

Noi am schimbat lângă Balcani

  Porecla în renume!


Din câmp, de-acasă, de la plug,

  Plecat-am astă-vară

Ca să scăpăm de turci, de jug

  Sărmana, scumpa țară.

Așa ne spuse-n graiul său

  Sergentul Mătrăgună,

Și noi ne-am dus cu Dumnezeu,

  Ne-am dus cu voie bună.


Oricine-n cale ne-ntâlnea

  Cântând în gura mare,

Stătea pe loc, s-adimenea

  Cuprins de admirare;

Apoi în treacăt ne-ntreba

  De mergem la vro nuntă?

Noi răspundeam în hohot: „Ba,

  Zburăm la luptă cruntă!“


„Cu zile mergeți, dragii mei,

  Și să veniți cu zile!“

Ziceau atunci bătrâni, femei,

  Și preoți, și copile;

Dar cel sergent făr’ de musteți

  Răcnea
„Să n-aveți teamă,

Românul are șepte vieți

  În pieptu-i de aramă!“


Ah! cui ar fi trecut prin gând

  Ș-ar fi crezut vrodată

Că mulți lipsi-vor în curând

  Din mândra noastră ceată!

Priviți! Din nouă câți eram,

  Și cu sergentul, zece,

Rămas-am singur eu … și am

  În piept inima rece!


Crud e când intră prin stejari

  Năprasnica secure,

De-abate toți copacii mari

  Din falnica pădure!

Dar vai de-a lumei neagră stea

  Când moartea nemiloasă

Ca-n codru viu pătrunde-n ea

  Și când securea-i coasă!

Copii! aduceți un ulcior

  De apă de sub stâncă,

Să sting pojarul meu de dor

  Și jalea mea adâncă.

Ah! ochii-mi sunt plini de scântei

  Și mult cumplit mă doare

Când mă gândesc la frații mei,

  Cu toți periți în floare.


Cobuz ciobanu-n Calafat

  Cânta voios din fluier,

Iar noi jucam hora din sat,

  Râzând de-a boambei șuier.

Deodat-o schijă de obuz

  Trăsnind … mânca-o-ar focul!

Retează capul lui Cobuz

  Ș-astfel ne curmă jocul.


Trei zile-n urmă am răzbit

  Prin Dunărea umflată,

Și nu departe-am tăbărât

  De Plevna blestemată.

În fața noastră se-nalța

  A Griviței redută,

Balaur crunt ce-amenința

  Cu gheara-i nevăzută.


Dar și noi încă o pândeam

  Cum se pândește-o fiară

Și tot chiteam și ne gândeam

  Cum să ne cadă-n gheară?

Din ziori în ziori și turci și noi

  Zvârleam în aer plumbii

Cum zvârli grăunți de popușoi

  Ca să hrănești porumbii.


Și tunuri sute bubuiau …

  Se clătina pământul!

Și mii de bombe vâjâiau

  Trecând în zbor ca vântul.

Ședea ascuns turcu-n ocol

  Ca ursu-n vizuine.

Pe când trăgeam noi tot în gol,

  El tot în carne vie …


Ținteș era dibaci tunar,

  Căci toate-a lui ghiulele

Loveau turcescul furnicar,

  Ducând moartea cu ele.

Dar într-o zi veni din fort

  Un glonte, numai unul,

Și bietul Ținteș căzu mort,

  Îmbrățișându-și tunul.


Pe-o noapte oarbă, Bran și Vlad

  Erau în sentinele.

Ferbea văzduhul ca un iad

  De boambe, de șrapnele.

În ziori găsit-am pe-amândoi

  Tăiați de iatagane,

Alăture c-un moviloi

  De leșuri musulmane.


Sărmanii! bine s-au luptat

  Cu lifta cea păgână

Și chiar murind ei n-au lăsat

  Să cad-arma din mână.

Dar ce folos! ceata scădea!

  Ș-acum rămăsese

Cinci numai, cinci flăcăi din ea,

  Și cu sergentul, șese! …


Veni și ziua de asalt,

  Cea zi de sânge udă!

Părea tot omul mai înalt

  Față cu moartea crudă.

Sergentul nostru, pui de zmeu,

  Ne zis-aste cuvinte


„Cât n-om fi morți, voi cinci și eu,

  Copii, tot înainte!“


Făcând trei cruci, noi am răspuns:

  „Amin! și Doamne-ajută!“

Apoi la fugă am împuns

  Spre-a turcilor redută.

Alelei! Doamne, cum zburau

  Voinicii toți cu mine!

Și cum la șanturi alergau

  Cu scări și cu fașine!


Iată-ne-ajunși! … încă un pas.

  „Ura!-nainte, ura! …“

Dar mulți rămân fără de glas.

  Le-nchide moartea gura!

Reduta-n noi răpede-un foc

  Cât nu-l încape gândul.

Un șir întreg s-abate-n loc,

  Dar altul îi ia rândul.


Burcel în șanț moarte zdrobind

  O tidvă păgânească.

Șoimu-n redan cade răcnind:

  „Moldova să trăiască!“

Doi frați Călini, ciuntiți de vii,

  Se zvârcolesc în sânge;

Nici unul însă, dragi copii,

  Nici unul nu se plânge.


Atunci viteazul căpitan,

  Cu-o largă brazdă-n frunte,

Strigă voios: „Cine-i Curcan,

  Să fie șoim de munte!“

Cu steagu-n mâini, el sprintenel

  Viu suie-o scară-naltă.

Eu cu sergentul după el

  Sărim delaolaltă.


Prin foc, prin spăgi, prin glonți, prin fum,

  Prin mii de baionete,

Urcăm, luptăm … iată-ne-acum

  Sus, sus, la parapete.

„Allah! Allah!“ turcii răcnesc,

  Sărind pe noi o sută.

Noi punem steagul românesc

  Pe crâncena redută.


Ura! Măreț se-nalță-n vânt

  Stindardul României!

Noi însă zacem la pământ,

  Căzuți pradă urgiei!

Sergentul moare șuierând
    Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând

  Stindardu-n fâlfâire!


Și eu, când ochii am închis,

  Când mi-am luat osânda


„Ah! pot să mor de-acum, am zis,

  A noastră e izbânda!“

Apoi, când iarăși m-am trezit

  Din noaptea cea amară,

Colea pe răni eu am găsit

  „Virtutea militară“! …


Ah! da-o-ar Domnul să-mi îndrept

  Această mână ruptă,

Să-mi vindec rănile din pept,

  Iar să mă-ntorc la luptă,

Căci nu-i mai scump nimică-n az

  Pe lumea pământească

Decât un nume de viteaz

  Și moartea vitejească!